Armand Hrestic

 

 

 

  

 

Timişoara-n sânge...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Editura Virtuală AGO

2009

---

15.  Capela de la Sonnenheim

           Cioplitorii de troiţe, îşi aminti el de Ziduri, de Pribegi şi de România Regală, posteau, se purificau, cereau ajutorul Divinităţii Supreme înainte de a se apuca de lucru. Marius Ghizdavu, ajuns la Sonnenheim, în Alsacia noastră, începu prin a se căuta pe sine în trecut, adesea până dincolo de sine, până la Autor.

         Prin 1994, Augustus primi de la fesenişti 80 000 dolari să facă lobby pentru România şi trimise aceste fonduri Şcolii de la Sonnenheim

          Exista o concurenţă pentru NATO şi Marius vedea la televiziunile franceze materiale antiromâneşti datorate probabil horthiştilor, enervându-se când vreun cineast francez arăta unui public vast că la Galinaruva (Timişoara) n-a fost nici o revoluţie, un neam de troglodiţi nici fiind în stare de aşa ceva. El nu progresase cu nimic faţă de fotografia din vara lui 1991 făcută Capelei:

 

Oamenii mor cu nemiluita. Voi crăpa şi eu. Dealtfel, mă descompun zi de zi şi noapte de noapte.

          Chestiunea este a termina această Capelă de la Sonnenheim, întrucât am a concentra aici o întreagă experienţă de viaţă, a homosapului.

          – Da, Isadora, îmi fac şi ordine, şi curat!

          Ci către sine: fac şi un pic de treabă, dar printre picăturile de sânge timişorean. Sânge sfânt, sânge de erou! Sânge de martir adese...

          – A-ţi da viaţa pentru Libertate, nu există nimic mai presus!

          Ce vor câştiga cei ce vor supravieţui Revoluţiei?

          În 20 de ani, jumătate dintre cei maturi se vor duce pe lumea cealaltă!

          – Iar tineretul va fi cea mai batjocorită categorie socioumană! Nici tu şcoli, nici biblioteci şi bibliotecare perfecte, nici televiziuni culturale, nici îndrumare pentru internet.

 

          Cu o obiectivitate care a deranjat pe mulţi, Marius Ghizdavu proţăpeşte în pridvor, egal implicat, imparţial, două tablouri istorice, două scene de violenţă, simetrice.

          Una i-a fost descrisă de chiar directorul Casei Universitarilor, timişoreanul Cornel Secu:

          – Un grup de şase-opt scutieri au năvălit pe un student izolat, care se străduie să iasă din încercuire. L-au bătut cu atâta sălbăticie încât jos a rămas o masă informă de carne şi sânge. Unul din scutieri, deşi cel căzut nu mai mişca, părea mort, poate chiar era, s-a mai întors şi i-a aplicat, cu o ură inexplicabilă, încă multe lovituri de bocanci şi de baston, pe unde nimerea, dar mai mult în cap. 

          Cealaltă, scenă, simetrică, este extrasă din pagina 20 a albumului Adevărului, de dimensiuni mai mari decât un scanner, Sânge, Durere, Speranţă, scos la aniversarea a un an de la enigme, în 1990, colecţia ziarului din acea lună fiind altminteri antologică în materie de manipulări şi diversiuni feseniste exprimând frica noii cleptocraţii de o nouă revoluţie ce i-ar fi răpit ciolanul ce abia apucase din ghearele nomenclaturii:

 

          „Să fi avut maximum 14 ani puştiul. S-a împiedicat de nişte navete de lapte şi l-au ajuns câţiva scutieri albaştri. Au dat în el până a început să-i tresară spasmodic un picior. Pe urmă au fugit spre ai lor. A rămas unul, mai zelos, ca să mai dea un toc de cizmă în coloană, un şpiţ în capul lac de sânge al puştiului. Când a vrut şi ăsta să fugă, s-a împiedicat de linia de tramvai şi l-a ajuns mulţimea. Terci l-au făcut. Imaginile astea nu pot să le uit.“ [Sânge, Durere, Speranţă, p 20]

         

          De fapt, unul dintre cele mai frumoase peisaje citadine româneşti. Cerul posomorât. Cetatea cufundată în umezeli veneţiene. Sinagoga în descompunere. Cerul roşiatic, de foc, expresionist rău prevestitor, în nuanţe de cleşte de tortură, precum coroana lui Gheorghe Doja.

 

          De marginea tabloului, într-un cui, un pliant curbat de atâta răsfoire îţi reproduce un poem de pe blogul Rănile Adevărului: http://martiri89.wordpress.com/timisoara/amintirea-unei-mari-iubiri/

          Poemul se cheamă Amintirea unei mari iubiri! şi îl trimite pe cititor la articolul cu acelaşi titlu din publicaţia „România, 16-22 decembrie, sânge, durere, speranţă, 1989-1990“. Este un poem nefilologic, pe care însă criticul Noveanu îl ştia pe de rost şi îl recita cu plăcere, trezind duşmănia universitarilor, a celor atât de rafinaţi că nu mai aveau popor deşi-i sugeau pibul:

 

Narmaţi cu bastoane, cu scuturi;

Iubirii străini şi buimaci,

Pe două fetiţe în şuturi

Le-au luat dând în ele ca-n saci!

 

Cărau pumni, picioare în ele

Călăii cu grade şi funcţii;

Slugi proaste pornirilor rele,

Slujeau pe tiranii – defuncţii.

 

Ce gâzi în albastre veşminte,

Pe puştiul pe jos prăbuşit…

Mi-e groază a-mi aduce aminte…!

Ei toţi l-au luat la snopit!

 

Loveau cu cruzime, măcel!

Şi exersau meseria – omorul!

Vai! Cum din prunc – ce rămase din el,

Mai zvâcni încă odată, spasmodic piciorul!

 

Mai lovi încă odată un malac, un cirac.

Tocul cizmei i-l propti în coloană,

Şpiţu-n capu-i în sânge curs lac,

Spre a-şi plini în copil a uciderii toană.

 

Vru să fugă, se agăţă şi căzu,

Îl ajunse a mulţimii aprinsă mânie;

Îl loviră cei mulţi până terci se făcu

Din hainu’  ucigaş ce a ucis cu furie.

 

 

– Rima din distihul Călăii cu grade şi funcţii/ Slujeau pe tiranii – defuncţii, chiar are valoare eminesciană! ridica sprânceana deasupra ochelarilor Horea Bratu.

 

Caiet de schiţe

Preotul Brânzei Ioan din Lovrin, cu crucea în mână ridicând satul în contra bolşevismului.

Acele clopote bătând năprasnic, cum Marius Ghizdavu nu mai auzise de la 1 Decembrie 1918 când cu Marea Unire.

 

Scopul eforturilor ghizdaviene: a arăta Europei că la Timişoara românii recuperează decalajul în ale dezbolşevizării faţă de unguri, cehi şi polonezi.

          Uitarea Timişoarei este rodul unei investiţii minime din partea forţelor reacţionare şi ucigaşe bolşevice. Stăpânind televiziunile şi presa, ele au lansat cu uşurinţă teza agenţilor străini care vizau nu răsturnarea lui Ceauşescu (nici măcar binele acesta!), ci destabilizarea ţării prin demonstraţii, pentru ca dând de lucru Arrmatei, Securităţii, Activiştilor şi Miliţiei, creându-se adică o răceală afectivă între ofiţerime şi popor, oştile duşmane ale vecinilor să ocupe definitiv provinciile istorice, rupându-le din nou de la trupul ţării. Iar în scopul apărării integrităţii teritoriale, era just ca militarii să împuşte oricâţi manifestanţi antibolşevici. 

          Cum Autoelita megaintelectualilor atitudinari a tăcut mâlc, preocupându-se mai degrabă de periculozitatea fascismului românilor occidentali sau de protofascismul lui Eminescu, teza agenţilor străini, cum gloata nu e făcută din Heideggeri, s-a dovedit suficient de flexibilă şi de curvă încât să poată explica şi enigma teroristă: agenturile, în aceleaşi scopuri destabilizatoare, au încercat în timpul Revoluţiei să incite Armata la o încăierare cu Securitatea, ceea ce s-a dejucat numai prin consensul şi vigilenţa capilor fesenişti: Iliescu, Brucan, Roman sau Voican.

 

          Mergea des la Moulhouse, la Bibliotecă, răsfoind colecţiile 1990-1992 pentru periodicele Timişoara, Renaşterea Bănăţeană, Orizont sau Amicul Public, pe care în RO nu le-ar fi putut accesa decât cu mare greutate.

 

          Se mira de capacitatea militarilor de a fi eroi şi în acelaşi timp de a nu-şi păzi sufletul. Pentru părintele Damian, nu încăpea îndoială că tuturor comandanţilor Masacrului de la Timişoara, Providenţa le-a asigurat posibilităţi pentru a spune Adevărul despre cum a fost acolo, precum şi, eventual ce ştiu despre teroriştii lui Ceauşescu sau ai lui Iliescu.

          E o mare enigmă de ce nici Guşe, nici Chiţac, nici Stănculescu nu şi-au salvat sufletele.

         

          Renegata rânji chiar de la intrarea în curtea Muzeului Ghizdavu:

          – Halal Revoluţie! A pornit de la ungurul László Tőkés şi, dacă e să credem prospectul, primul ei cronicar fu un sârb, Miodrag Milin!

          – Un publicist care în zilele Revoluţiei nu se afla în Timişoara, ci la Bucureşti, la Zalău şi apoi la Cluj, interveni însuşi Marius. Şi a vrut, ca şi mine – care am fost acolo! – să afle Adevărul!

 

          – László Tőkés, gândi Raul Lecca, era cel mai puternic opozant român, cel ce putea întruni singur mai mult sprijin occidental decât Radu Filipescu, Dan Petrescu şi Doina Cornea. Pentru că pe lângă această calitate politică de protestatar, avea sprijinul organizaţiilor pentru Drepturile Omului în materie de libertatea cultelor, ca preot, precum şi în materie de ocrotirea minorităţilor, în calitatea lui de maghiar român!

          – Ca preot, îl respect cam cât pe Gheorghe Calciu-Dumitreasa, the anti-communist Romanian Orthodox priest, şi, de ce nu? Cât pe martirul polonez Jerzy Popiełuszko, cel lichidat de Służba Bezpieczeństwa Ministerstwa Spraw Wewnętrznych! 

 

 

          Cu Radu Portocală, corespondent în Franţa al Vocii Americii, Marius se lămuri din agitarea doctrinei agenturilor care au declanşat revoluţia, în care a văzut doar lovitura de stat. Portocală bagă strâmba că cei care au devastat Timişoara erau uslaşi; ei au fost ucişi de armată şi ajung la Crematoriu.

          Michel Castex ar fi fost adjunct al şefului pentru informaţii generale din A.F.P.

 

          Faptul că în 18 Decembrie făclia revoltei este întreţinută de împuşcarea copiilor pe treptele Catedralei ctitorite de Regele Mihai, iar în 19 Decembrie de împuşcarea femeilor din uşa Catedralei din Iozefin, l-a convins pe martorul Marius Ghizdavu să evoce ca pictor creştin eroismul timişorenilor căzuţi pentru Libertate. Capela de la Sonnenheim era, aşadar, întrevăzută deja în noaptea de 19-20 Decembrie de marele artist, iar tunătorul EXISTĂ DUMNEZEU! cu care mulţimea din Piaţa Operei a însoţit în 21 Decembrie 1989 colinda O, ce veste minunată! n-a făcut decât să-l întărească pe bătrân, să-l facă mai tânăr decât mulţi tineri şi să nu-şi risipească resturile vieţii cu nimicuri, ci cu expulzia unei opere geniale întru gloria Neamului Românesc din România fesenistă şi din România risipită. 

 

          Capturat de Isadora la Salzburg, Marius Ghizdavu preferă să meargă la Zurich, pentru a se reculege la mormântul lui Joyce, ca la altul cu o singură operă.

          Isadora ţine însă a merge întâi la Schaffhausen şi la Rheintall.

          Marius pretinde însă a vedea nu Rheinul, ci Dunărea la Tuttlingen, abia aici dezvăluindu-şi ţinta: Sigmaringen.

          Spaţiu profund monarhic, ameţit de turism. Îşi închipuise un peisaj ca la Sinaia, dar munţii modeşti ai Jurei Suabe îl dezamăgesc, chiar dacă e ceva bucovinean în întunericul lor. 

          Era toamnă şi dramă, aproape de iarna vieţii şi a mormântului.

          Îngropare la Sonnenheim, printre timişoreni!

          La Sigmaringen, o pune pe Isadora pe genunchi, ca altădată, şi îi taie chirurgical orice idealism:

          – În România noastră s-a pierdut mai mult decât sincronizarea cu Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia. Sunt trei ocazii de mai bine definitiv pierdute: procesul critic al bolşevismului, aşezarea spirituală pe baza interbelică, reîntregirea cu Basarabia şi Bucovina.

         

          De la Sonnenheim, drumuri la München şi Dachau. Pentru Europa Liberă şi pentru Holocaust. Regrete privind ignorarea Gulagului. Într-o seară, plimbare prin Freiburg.

 

          – Iac-aşa, zise între două vinuri de Bourgogne Marius mai mult cu senilitate decât cu umor, ar trebui să arate fiece capitală de judeţ sau municipiu universitar şi de pe la noi!

          Atunci Rémi, închipuindu-şi că-i face un bine, îl repezi a doua zi la Baden-Baden şi a treia la Heidelberg, pe aceeaşi autostradă paralelă Rinului, a Frankfurtului.

 

          Pe neaşteptate, tatii i se făcu dor de Franţa, mai bine-zis îmi mărturisi că ar vrea să aprindă pentru morţii Timişoarei o lumânare în europeana Catedrală din Strasbourg.

          Am pornit de dimineaţă, cu escale la Mulhouse şi la Colmar. S-a închinat şi a pus acele lumânări, s-a plictisit repede.

          Aveam pe agendă să trecem iarăşi în Germania, la Kehl, şi să ne întoarcem prin Freiburg.

          Spre surpriza noastră tata era grăbit. Zise că Occidentul nu s-a schimbat prea mult, n-are multă abatere de la cum îi prognozase prosperitatea plecând de la cum îl cunoscuse antebelic.

          De fapt, se temea de propria moarte, nu ca om ci ca artist.

          Spaţiul sacru îi aduse aminte că riscă să se aleagă praful de tot: să supravieţuiască masacrului de la Timişoara şi tot să nu se înveţe minte să expună mai repede ceea ce are de spus.

 

          În ideea de Constelaţie a Lucizilor.

          Că nu există Cititor sau Public. Ci Michelangelo se adresează lui Beethoven şi acesta lui Eminescu!

 

          Aşa şi Marius îşi închipuia că nu va veni decât Unul ales, cel mult doisprezece, un număr imens în care nu spera.

 

          Când Marius Ghizdavu ajunse la Sonnenheim şi se privi în oglindă şi apoi în ceas, constatându-se bătrân, şi încă neînţelept şi în descompunere, gândul că are a da în scurtă vreme Neamului Românesc şi naţionalităţilor conlocuitoare Capela Timişorenilor deveni chinuitor.

          Obligaţiile desenatorului, pictorului şi arhitectului erau uşor de îndeplinit, prin exerciţiul de o viaţă, care îl ajutase în lungii ani de opresiune bolşevică, să se comporte normal, ca şi cum Marx, Lenin şi intelectualii totalitarismelor muncitoreşti, securiştii de infinite speţe, nici n-ar fi existat.

Chiar dacă omul contemporan nu are prejudecăţi în a folosi calculatorul sau comodităţi precum colajul, totul fiind ca artistul să manifeste bun gust, Marius Ghizdavu era îngrijorat ca la un examen medical eliminatoriu.

          Tocmai aceste emoţii îl făcură tânăr.

          – Lucrurile nu sunt greu de făcut, îi mormăi atunci Brâncuşi lustruind o prinţesă aurie. Este greu să te pui în starea de a le face.

          Scena pariziană pare chiar să fi fost. În non-verificabilitatea timpului pierdut.

          – Dar asta înseamnă să fiu tânăr! gemu el, nevenindu-i să creadă că îi este dat să se mai îndrăgostească o dată.

          Pieptul îi bătea cu putere. Lacrimi lungi ca nişte câini de vânătoare îi brăzdau obrajii. Vulpea era Vânătorul. Moartea era teroristă. Mai înalţi fiind plopii eminescieni, cerul cu stele şi lună era bine sprijinit, baldachin deasupra leprei blocurilor ceauşiste.

 

          Marius Ghizdavu era tânăr cu adevărat. Isadora privi la el şi izbucni în râs. Pictorul, şi el, zâmbi a râde:

          – A fost o Revoluţie tânără, nu poţi vorbi despre tineri şi ce pot tinerii decât fiind tu însuţi un tânăr!

          – Iată de ce, îşi încheie patetic Horia Bratu corespondenţa de la Sonnenheim, autoportretul pictorului, aflat la intrare în dreapta, este portretul unui tânăr tânăr, care are de unde muri!